Când merită LEGO® Serious Play® și când e doar joacă scumpă

De ce ar funcționa niște cărămizi

Mecanismul e mai puțin misterios decât pare. Când ceri cuiva să răspundă în cuvinte la o întrebare abstractă, primești formularea pe care a exersat-o deja. Când îi ceri să construiască un model și abia apoi să îl explice, ordinea se inversează: mâna alege o metaforă, iar explicația vine pe urmă, ca să dea sens metaforei. Ce iese nu e neapărat mai adevărat, dar e aproape întotdeauna diferit de discursul obișnuit.

Al doilea mecanism e distribuția vorbirii. Într-o discuție liberă, trei oameni acoperă 70% din timp. Aici toată lumea construiește în același timp și toată lumea povestește pe rând, deci participarea nu mai depinde de cine se impune. E o schimbare structurală, nu una de bunăvoință.

Grupul întreabă modelul, nu omul care l-a construit. De aici vine aproape toată siguranța din cameră.

Patru situații în care își merită banii

• Subiect abstract. Viziune, valori, identitatea unei echipe sau a unui produs. Exact temele pe care discuția obișnuită produce cuvinte pe care nimeni nu le contrazice și nimeni nu le folosește.
• Tensiune pe care nimeni nu o formulează. Relația dintre două departamente, o nemulțumire difuză. Modelul dă un obiect despre care se poate vorbi, iar asta e mult mai ușor decât să numești direct un om.
• Voci dominante. Când știi dinainte cine va vorbi și cine va tăcea, protocolul face treaba pe care insistențele unui moderator nu o fac.
• Echipe mixte, cu limbaje diferite. Tehnic și comercial, sediu central și teren. Metafora fizică e un teren neutru pe care niciunul dintre jargoane nu are avantaj.

Trei situații în care e bani aruncați

• Decizie simplă și urgentă. Nu construiești o dată de lansare. Dacă întrebarea are un răspuns care poate fi calculat, orice metodă exploratorie e o întârziere costisitoare.
• Decizia e deja luată. Cea mai proastă utilizare posibilă și, din păcate, nu rară. Participanții simt în prima oră, iar costul se plătește în credibilitate, nu în bani.
• Lipsesc cunoștințele de bază. Dacă echipa nu știe destul despre subiect, veți construi modele frumoase pe informație greșită. Aici ai nevoie întâi de un expert care explică, abia apoi de o metodă participativă.

Pasul pe care îl sare toată lumea

O sesiune are șase pași: încălzirea pe îndemânare, întrebarea, construcția individuală, povestea fiecărui model, modelul comun al grupului și traducerea în text. Ultimul e cel care se taie, de obicei pentru că timpul s-a dus și oamenii sunt deja mulțumiți de ce s-a întâmplat.

Fără el, rămâi cu fotografii frumoase și cu nimic de luni dimineață. Traducerea înseamnă că ce s-a construit devine principii de lucru, criterii de decizie sau o identitate formulată în cuvintele echipei, scrise pe hârtie, verificabile peste o lună. Cere ultima oră din zi. Dacă furnizorul tău nu o are în agendă, întreabă de ce.

Întrebarea decide sesiunea

Mai mult decât kitul de piese, mai mult decât facilitatorul, întrebarea decide ce iese. „Cum arată echipa noastră peste doi ani" și „ce ne stă în cale acum" produc două zile complet diferite, cu aceiași oameni și aceleași cărămizi.

De aceea întrebarea se formulează înainte, împreună cu clientul, și de aceea e primul lucru pe care îl întreb la o cerere de ofertă. Un furnizor care acceptă tema exact cum i-ai dat-o, fără nicio reformulare, îți va livra o zi plăcută.

Ce rămâne la 30 de zile

Partea pe care nu o promite nimeni în ofertă și care se vede cel mai des e limbajul comun. Oamenii continuă să se refere la modelele construite ca la o scurtătură: o propoziție înlocuiește o discuție care înainte dura o oră. E singurul efect pe care l-am văzut supraviețuind constant, iar el apare doar dacă s-a făcut pasul de traducere.

Detaliile de format, ce primești la final și cum lucrăm pe grupuri mai mari sunt pe pagina metodei. Iar dacă nu ești sigur că problema voastră e una de identitate sau de viziune, Busola echipei pornește de la blocaj, nu de la metodă.