De ce funcționează joaca într-o sală de business

Mecanismul: distanța față de sine

Când întrebi pe cineva direct ce îl frustrează la echipa lui, primești răspunsul pe care și-l poate permite. E în aceeași cameră cu colegii, uneori cu managerul, iar zona de judecată e reală, nu imaginată.

Când îi ceri să joace un pirat sau un manager de grădină zoologică, i-ai dat un rol care nu e al lui. În rolul acela își permite comportamente pe care nu și le-ar permite altfel, exact pe cele de care are nevoie sesiunea. Același lucru face o carte ilustrată de tip Dixit: proiectezi pe imagine ce nu ai spune despre tine.

De aceea metodele proiective funcționează în psihoterapie, în coaching și în facilitare deopotrivă. Improvizația aplicată e una dintre ele, doar că are un ambalaj care sperie mai tare decât un set de cărți.

Nu ceri oamenilor să se deschidă. Le dai un obiect prin care se pot deschide fără să pară că o fac.

Ce dezvoltă, concret

Când am ajuns prima dată la improvizație, voiam lucruri destul de banale pentru munca mea: să fiu mai prezent, să ascult mai bine, să mă conectez mai ușor cu oamenii, să fiu mai flexibil și mai expresiv, să iau decizii mai repede, să mă poziționez mai bine în relație cu ceilalți.

Abia după aceea am observat că exact aceleași lucruri lipsesc în organizații, la oameni care nu vor face niciodată improvizație pe scenă. Prezența, ascultarea și decizia rapidă nu sunt competențe de actor, sunt competențe de ședință.

Când am pornit improvizatie.ro, în 2008, prima companie de improvizație aplicată în business din România, cea mai mare parte a muncii a fost educarea pieței. Reacția standard era că avem KPI-uri, nu avem timp de jocuri. Ce a durat cel mai mult a fost să se înțeleagă că improvizația nu e nici teambuilding, nici un curs de prezentare, ci un mod de a antrena competențe.

Principiul care contează cel mai mult

Din tot ce aduce improvizația în facilitare, unul singur schimbă efectiv cum arată o discuție: da și, în loc de da dar.

Când primești o propunere de la cineva, o accepți și adaugi la ea, în loc să o blochezi. Nu e o regulă de politețe, e o regulă de construcție: într-un grup în care fiecare idee e mai întâi contrată, nimic nu apucă să crească destul cât să fie evaluat. Regula se antrenează la tine mai întâi și abia apoi se cere grupului.

Un exercițiu, descris pas cu pas

Se numește Single Character Focus și îl folosesc înainte de momente de generare de soluții. Durează zece minute.

• Un voluntar primește un rol central. Să zicem regină.
• Ceilalți intră pe rând în scenă și devin elemente care pun în valoare rolul din centru: unul e coroana, altul sceptrul, altul rochia, altul cel care îi face vânt.
• Se oprește când toată lumea a intrat, iar imaginea rămâne câteva secunde așa.

Metafora se explică singură, dar merită spusă cu voce tare la final: în centru poate fi o idee sau un proiect. Regina nu e regină fără cineva care o susține. La fel și ideile. În sesiunile facilitate, cea mai mare parte a energiei se duce pe a scoate în față ideea proprie, și foarte puțin pe a susține ideea altcuiva.

Efectul e că grupul intră în următorul bloc aliniat pe un mod de lucru constructiv, fără să fi ținut nimeni un discurs despre colaborare.

Partea despre credibilitate

Prima mea angajare ca trainer de vânzări, prin 2007 sau 2008, a venit cu o explicație pe care nu am uitat-o: te vrem chiar dacă nu ai experiență ca trainer de vânzări, pentru că ai credibilitate.

De acolo mi-a rămas ideea că oamenii dintr-o sală așteaptă să vadă că cel din față e capabil să facă lucrul despre care vorbește. Dacă nu pot să îmi vând ideile în fața ta, nu ai niciun motiv să crezi că te pot învăța ceva. Se aplică identic la facilitare: dacă nu se vede că metodele astea funcționează la tine, nu vor funcționa nici în cameră.

În viață trebuie să faci ceea ce îți face plăcere și să găsești pe cineva care să te plătească pentru asta.

Ce are Vestul de învățat de la noi

Întrebarea a venit din public, formulată chiar ca prejudecată: ce ar avea străinii de învățat de la noi? Răspunsul meu ține de vârsta domeniului. În vest facilitarea e o meserie veche și destul de așezată pe abordări clasice. La noi e un domeniu emergent, aflat încă în fază de testare și educare, iar asta face oamenii mai deschiși să combine lucruri și să încerce abordări noi.

La fel și comunitatea: IAF România a apărut mai târziu decât alte chaptere, deci nu a fost construită după aceleași reguli, și a putut fi mai agilă. Din nevoia de a experimenta a ieșit inovație reală, inclusiv în felul în care e construit membershipul. Un exemplu concret: la meetupurile noastre pot facilita doar membrii. În alte țări poate facilita oricine din comunitatea extinsă, iar feedbackul primit acolo era previzibil, adică de ce aș mai fi membru dacă pot face același lucru din afară.

Cum arată în practica mea

Un ultim lucru, pentru facilitatorii care își construiesc un mod propriu de lucru: cel mai bine funcționează metodele care sunt compatibile cu tine, nu cele care sună cel mai bine în ofertă. Eu am integrat în muncă tot ce îmi place, inclusiv fotografia. Fac fotografii în timpul sesiunilor, iar participanții sunt mult mai relaxați când fotografiază facilitatorul decât când aduci pe cineva din afară, care e intruziv. Iar clientul rămâne cu ancore vizuale pe care le poate folosi în comunicarea internă.

Discuția întreagă, cu partea despre comunitate și soloprenoriat, e în transcriptul integral al episodului.